Cartea lui Harriet Lerner ne explica ce sa spunem si ce sa nu spunem atunci cand:
• Dorim sa ni se ceara scuze, dar persoana care ne-a ranit refuza sa isi ceara iertare si nu isi recunoaste faptele.
• Suntem disperati si nu stim cum sa facem conversatia sa avanseze.
• Ne simtim impovarati si deprimati de criticile, negativismul sau comportamentul iresponsabil al celuilalt.
• Am fost respinsi sau ignorati, iar cealalta persoana nu doreste sa discute cu noi.
• Credem ca am incercat totul, si totusi nimic nu se schimba.
• Suntem nehotarati daca este cazul sa parasim relatia si nu ne cunoastem limitele.
„…daca vreti o reteta pentru esecul in orice relatie importanta, incapatanati-va si refuzati sa va schimbati pana cand cealalta persoana se schimba prima.”
Nimic – nici macar antrenarea asertivitatii si toate abilitatile de comunicare din lume – nu poate impiedica o relatie sa devina un loc al manifestarii tacerii ostile sau al evadarii, al furiei sau al frustrarii, chiar daca ne referim strict la perioadele ei dificile. Nicio carte si niciun expert nu ne pot proteja de intreaga gama de stari emotionale negative care ne definesc ca oameni. Il putem influenta pe celalalt prin ceea ce spunem si prin ceea ce nu spunem, dar niciodata nu putem controla rezultatul.
Provocarea majora in toate relatiile apropiate este pastrarea atat a unui «eu» esential, cat si construirea unui «noi», fara a pierde aceste componente atunci cand situatia este dificila. Daca avem posibilitatea de a alege, trebuie sa preferam discutiile in locul tacerii, trebuie sa ne mentinem o conduita in conformitate cu valorile si credintele noastre si, inainte de toate, sa ne salvam pe noi insine.
Relatiile de lunga durata au de suferit atunci cand nu tratam problema diferentelor si a neintelegerilor cu toleranta, umor si respect. Relatiile au de suferit si atunci cand devenim excesiv de toleranti cu diferentele, asa incat asteptam prea putin de la cealalta persoana sau ne multumim cu aranjamente Nedrepte si compromitatoare, care ne macina individualitatea. – Harriet Lerner
Titlul original: The Dance of Connection: How to Talk to Someone When You`re Mad, Hurt, Scared, Frustrated, Insulted, Betrayed, or Desperate
Fragment din cartea „Dansul relatiilor” de Harriet Lerner
„Nu toti barbatii isi doresc sa fie cap de afis. Am realizat acest fapt simplu in copilarie, fiind martora mariajului parintilor mei. Tatal meu, Archie, era partenerul conciliant, in timp ce mama mea, Rose, lua toate hotararile. Ea decidea cum vor fi impartiti si cheltuiti banii, cum vom fi crescute si educate eu si sora mea, ce tablouri vor fi agatate pe pereti si aproape orice altceva. Archie o lasa pe ea sa hotarasca daca micul lui dejun consta dintr-un ou sau din doua, daca avea sau nu supliment la desert ori daca primea felia arsa de paine prajita. Niciodata nu l-am auzit protestand, nici macar atunci cand mama i-a pregatit pentru pranz un sendvis cu resturile de fasole verde ramase de la masa de dinainte.
Ori de cate ori eu sau sora mea, Susan, aveam o intrebare sau trebuia sa cerem permisiune pentru un anumit lucru, apelam la mama. La fel proceda si Archie, care parea multumit de subordonarea lui aproape infantila. Dupa ce am crescut si aveam deja o familie a mea, parintii obisnuiau sa ne viziteze in Topeka, statul Kansas. „Ce ti-ar placea sa mananci la micul dejun, tati?” il ispiteam eu. „Intreab-o pe mama ce pot sa mananc”, imi raspundea el afectuos, ca si cum era absolut firesc sa transfere aceasta decizie unei autoritati superioare.
Mama mea pretindea ca nu are alta solutie decat sa-l trateze pe Archie ca pe un copil, pentru ca el se comporta ca atare. Era incredintata ca el are nevoie sa fie supravegheat pentru ca fusese prea rasfatat de mama lui si ca, daca ar fi fost lasat de capul lui, ar fi luat de fiecare data decizii gresite. De asemenea, era convinsa ca el nu se putea schimba si ca nu ne puteam astepta la prea multe de la el.”
